Anchete

Nu pot să nu-mi amintesc de prima zi, când terminând şcoala militară am aterizat, ca să zic aşa, cu încă doi colegi în curtea IGM-ului pe atunci (Inspectoratul General al Miliţiei), unde aşteptam cu sufletul la gură, să vină cineva să ne bage-n seamă şi să ne conducă la noul loc de muncă. Clipe emoţionante, care semănau mai mult a teamă de şefi decât a primei întâlniri cu nişte grade mari. La un moment dat apare pe platou un autoturism Aro şi se opreşte chiar lângă noi. Din el coboară un plutonier (nea Dobrică fie-i ţărâna uşoară) care pe un ton milităreşte ne-a întrebat, dacă noi suntem băieţii sosiţi de la Câmpina. Răspunzându-i afirmativ ne-a zis să aşteptăm câteva momente până când va veni tovarăşul colonel Coca Nicolae, care din păcate nici dumnealui nu mai este printre noi şi ne va prelua conducându-ne către noua noastră locaţie Direcţia Cercetări Penale. Nu a dura decât câteva secunde şi a apărut colonelul, într-o ţinută militară impecabilă. Când l-am văzut că apare, după ce am fost atenţionaţi de nea Dobrică, ne-a luat aşa un fior milităresc, deoarece în şcoala militară, când vedeam un ofiţer cu grad superior trebuia să ne comportăm ca atare, adică luam poziţia de drepţi salutându-l iar dacă eram în mers, trebuia să batem pas de defilare. Vă daţi seama, că nu ştiam cum să reacţionăm, pentru că era altceva decât milităria din şcoala. Am luat poziţia de drepţi, prezentându-ne fiecare cu gradul şi numele, după care colonelul ne-a zis că este locţiitorul şefului Direcţiei Cercetări Penale şi că a fost delegat de şeful direcţiei, colonelul Scarlet Gheorghe, să ne preia şi să ne conducă la noul loc de muncă. Ne-am urcat în maşina lui nea Dobrică, care spre mirarea noastră nu avea geamuri şi după vreo jumătate de oră am ajuns în curtea interioară a unităţii susmenţionate. Atunci am simţit, că din acel moment vom deveni alţi oameni şi că viaţa noastră se va schimba total. Şi aşa a şi fost. Tovarăşul colonel, ne-a condus spre o intrare, unde ne-a întâmpinat ,,o uşă metalică” imensă şi cu vizor şi vizetă. După ce colonelul a apăsat pe un buton uşa s-a deschis şi a apărut un sergent major, puţin mai în vărstă decât noi, care s-a dat la o parte lăsându-na să ne continuăm drumul după colonel. Când am trecut de uşa aceea metalică ne-a trecut un fior rece prin tot corpul, pentru că am văzut în faţa noastră un culoar lung flancat de alte uşi metalice cu vizoare şi vizete. Acolo era arestul Direcţiei Cercetări Penale, unde aveam să aflăm mai târziu erau reţinuţi cei mai aprigi şi mai mari infractori din România, de la vestitul Spermezan la arhicunoscutul Ştefănescu-regele vinului. După ce am străbătut acel culoar, lung de aproximativ 20-25 m, am fost introduşi într-o cameră, unde erau mai multe cadre militare. Am fost prezentaţi apoi unui alt colonel, care era şeful serviciului, colonelul Iacob Costache, care ne-a urat bun venit şi care la rându-i ne-a condus într-un alt birou, unde mai era un colonel, Alecu Ioan. Acesta era şeful arestului. Numai şefi şi toţi numai colonei. Ne gândeam că ne aşteaptă viaţa lu’ Calache Chioru, dar nu a fost aşa. După săptămâni de acomodare pot spune, că chiar nu m-am aştepta ca lucrurile să apuce pe un făgaş aşa de frumos şi plin cu fel de fel de amintiri plăcute datorită colegilor, care nu-i voi uita niciodată.