Adevăr la zi

Cum nu vii tu, Tepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în doua cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Nostalgii

Direcţia cercetări penale. Mai trec din când în când pe strada George Georgescu, unde îşi avea sediul sus amintita instituţie şi, unde acum nu au ramas decât amintiri mai mult sau mai puţin plăcute. Din lista lunga de sute de cadre, care s-au perindat pe uşile Direcţiei nu mai sunt decât câţiva băieţi tineri în frunte cu Sorin Neguţi; unii s-au dus în lumea de dincolo, alţii au ieşit la pensie, alţii au fost trecuţi în rezervă, alţii sa-u mutat sau au fost mutaţi pe la alte instituţii ale ministerului nostru sau în civilie. Dacă priveşti spre clădirea cu pricina nu poţi să nu priveşti cu nostalgie la vremurile bune ale unei societăţi nu demult apuse şi unde parcă viaţa iţi oferea mai multe căi de existenţă, distracţie, cultură, etc. Atunci, ne întreceam, tinerii, care lecturam mai multe cărţi, care vizionam mai multe filme, spectacole, etc., pe când acum categoria viitorului se întrece în tembelisme şi besmeticisme, dar asta nu înseamnă că ei sau noi părinţii suntem vinovaţi. Asta-i viaţa, pe care ne-o oferă această societate democratică de parcă am avea altă posibilitate. Nu ştiu, daca într-un viitor apropiat se mai poate întâmpla ceva vis a vis de naţiunea română. Eu unul nu cred şi nu-mi pun mari speranţe în cei care drămuiesc ţara, că o vor duce spre culmi de civilizaţie şi bunăstare. Bine ar fi să mă înşel. Ce ziceţi camarazi de arme: vă mai bagaţi, din când în când, la o bere la o terasă sau la un restaurant, unde să mai depănăm amintiri plăcute şi unde să mai vedem câţi mai suntem? Vă aştept cu propuneri!

Scurtă introducere

A venit primăvara. Soarele a început din nou să încălzească, nu numai natura înconjurătoare ci şi sufletele oamenilor chiar dacă la unii nici flacăra iadului nu-i mai vindecă, dar asta-i altă mâncare de peşte. Am făcut acestă mică introducere, pentru a crea o stare de melancolie şi a aminti oamenilor, că toţi ne naştem pentru a muri şi că viaţa fiind aşa scurtă nu vad de ce să ne-o mai facem şi noi şi mai scurtă şi amară. S-au perindat prin cadrul unităţii noastre fel şi fel de indivizi, dar pe care mi-e şi ruşine să îi nominalizez, pentru că au adus o pată neagră (sau mai multe) colectivului în general. Vă mai aduceţi aminte de vorba unor infractori, care au fost ,,cazaţi” la noi şi care ziceau: nu ne este frică decât de Tudor Stănică. Ce adevăr grăiau, pentru că acel om era un adevărat meseriaş, în sensul bun al cuvântului, care avea în el flerul acela de anchetator. Mare om! Cum poţi uita asemenea oameni şi mai rău, să-i huleşti şi să le terfeleşti numele şi faima prin presă şi tribunale. Nu zice nimeni, că a fost un om perfect, dar când te gândeşti cât şarm şi înţelepciune avea în vorbe şi comportament nu-ţi vine să le dai cu huo celor, care l-au mâncat de fund? Ba da, dar timpul s-a scurs şi încet, încet le rezolvă pe toate. Nu înţeleg, cum unii au ajuns până acolo, încât să-şi toarne proprii părinţi (la figurat) numai să le fie lor bine! Ştiu, că unii dintre dumneavoastră mă vor critica, că răscolesc trecutul, dar este bine să ştie şi juniorimea cam cu ce se mănâncă carnea de porc. Nu am să mai lungesc vorba şi rog pe aceasă cale pe toţi cei care doresc să-şi împărtăşească amintirile să pună mâna pe condei şi să se apuce de treabă, pentru că din viaţă nu ne alegem decât cu ce bagi în gură şi cu ce tragi pe cap. S-auzim numai de bine!

SA VA FIE DE BINE! (FOTOGRAFII SI MUZICA)

http://onedin.gapo.ro/albume/detaliu/9421-6Q020D7F5MQHXB5/

http://onedin.gapo.ro/albume/detaliu/13155-U9CL4N38O37GZUJ/

http://onedin.gapo.ro/albume/detaliu/9421-6Q020D7F5MQHXB5/

Catanga

Punctul de frontiera intre viata si moarte. Linia de demarcatie intre noapte si zi. Pragul dintre bine si rau. Sunt cateva dintre comparatiile facute celebrei ,,Catanga", zona zero a locatiei infractorilor de tot felul cazati la Directia Cercetari Penale. Acolo, in acel loc intunecos, unde pana si gandacilor le era frica sa umble noaptea nu puteai visa sa-ti vezi vre'un dusman daramite sa fii tu inchis. Celulele erau asa de neprimitoare incat trebuia sa cobori din paturile suprapuse pe rand si, cand te incolonai pentru apel stateai unul in spatele celuilalt fara sa te poti intoarce. Aerul patrundea in celula printr-un gemulet, care mai mult era inchis decat deschis lasand lumina sa patrunda inauntru printr-o fanta de aproximativ doi centrimetri si odata cu ea aerul infect de la instalatia de canalizare, care trecea pe langa ferestre si, ori de cate ori cineva se ducea la toaleta, care era in celula (closet turcesc), mirosurile parfumau toate celulele componente ale arestului Cantanga. Dupa cateva saptamani de detentie arestatii si detinutii respectivi nu mai stiau daca este zi sau noapte, pentru ca lumina in fiecare celula patrundea printr-un grilaj din tabla cu cateva gauri iar cea de zi era aproape inexistenda datorita modului de constructie elaborat de fosti detinuti comdamnati la inchisoare pe viata, pentru crime sau alte acte teroriste. Cine ,,apuca" un loc in asemenea rezervatie nu isi dorea decat sa se termine mai repede viata, pentru ca in afara de o jumatate de paine neagra, o cana de ceai dimineata, o farfurie de zeama si o mana de orez nefiert si cu pietricele prin el si iar o cana de cai seara, altceva nu mai primeai. Celor care aveau curajul nebunesc sa comenteze sau sa faca scandal li se mai administrau peste portia de mancare zilnica una de carcera, unde nu primeai decat o cana de ceai dimineata si una seara iar la pranz o mama de bataie atribuita de un gardian urat, mare si prost, care te fixa in lanturi de maini si de picioare dar intr-o pozitie de stat pe vine de-ti venea sa injuri toti sfintii din popor. Cine nu stie ce a insemnat ,,Catanga" isi imagineaza ca la Aushwitz era boierie curata, dar nu a fost asa. Tot ce am prezentat mai sus nu este decat o parodie pentru a combate unele afirmatii neavizate facute de diverse persoane.

(N.B. cam asa ar suna o descriere ,,tare" a arestului fortareata. Am citit in presa tot felul de tampenii, care mai de care mai pompoase la adresa cadrelor si conditiilor in care erau cazati arestatii preventiv. Totul nu este decat o facatura a unora, care habar nu au si nu au avut de cele prezentate sau a altora care vroiau sa puna intr-o lumina proasta institutia in sine.)

Omagiu

In cele pe care am sa le astern aici pe hartie, am sa caut sa nu jignesc sau sa atac pe cineva, care intr-un fel sau altul ar merita, prin actiunile intreprinse prin presa sau la televiziune impotriva propriilor colegi de munca. Asta-i un gest de tradare profesional incalificabil din punct de vedere uman. Probabil ca ne-am nascut pe lumea asta sa fim si buni dar mai ales rai si ,,curve". Facand aceste afirmatii probabil ca multi isi vor da seama despre ce este vorba si-i vor eticheta dumnealor ca atare pe acei indivizi, care nici nu le mai spun fosti colegi ci tradatori. Sunt multe lucruri de spus despre institutia unde mi-am desfasurat activitatea si, daca nu am sa dau prea multe amanunte sa nu va mirati, pentru ca sunt lucruri, care nu se spun din profesionalism sau din bun simt. Odata cu aceste randuri, va rog sa-mi permiteti a aduce un sincer omagiu celor care nu mai sunt printre noi si au trecut dincolo, de unde probabil, daca exista asa ceva, ne urmaresc si ne eticheteaza pe fiecare asezandu-ne acolo unde ne este locul: la buni sau la rai. Am mai scris cateva articole despre unele evenimente din interiorul, si nu numai, Directiei Cercetari Penale, institutie care era pana in decembrie ’89 spuma Ministerului de Interne, unde se anchetau cazuri deosebite savarsite de infractori de prima mana. Problema ca aici se savarseau abuzuri grosolane, de catre cadrele acestei directii in colaborare cu organele securitatii sau ale procuraturii sunt pure inventii ale unor ticalosi, cei pe care i-am etichetat ca tradatori ai propriilor colegi. Credeti dumneavoastra, ca in numele ideologiei comuniste sau mai stiu eu ce, se puteau comite abuzuri, mergandu-se pana la a ucide semeni de-ai nostri? Fals. Erau niste oameni normali, plini de farmec si foarte sociabili pusi mai mereu, cand se ivea ocazia, pe sotii si glume care mai de care mai haioase. De aici se deduce un lucru: eram oameni normali, care nu faceam decat sa respectam legea si sa ne facem datoria asa cum invatasem de la profesorii din scolile militare si de la colegii nostri mai in varsta cu experienta vasta in domeniu si de ce nu, in viata. Urmam cursul vietii asa cum se comportau si ceilalti oameni de la alte institutii sau fabrici. Si aici ca si in alta parte, cand se primea salariul (retributia) mergeam in grupuri de cativa colegi-amici si sarbatoream evenimentul pe la vreun restaurant mai modest fireste si nu facea abuz nici de functie si nici de bun simt comportandu-ne ca niste oameni normali, pentru ca astia eram, chiar daca stresul nostru era incomparabil cu al civililor sau chiar cu a altor colegi dat fiind faptul ca lucram si intram in contact cu infractori deosebit de periculosi.

D’ale lui nea Fane

Multe lucruri frumoase se petrec pe lumea asta şi multe amintiri plăcute trebuiesc redate cititorilor, aşa că am să vă prezint câteva întamplari din anii tinereţii, din anii pe cînd activam într-o institutie respectabilă şi plină de împliniri. Sunt foarte multe lucruri, care însă nu pot fi redate în totalitate deoarece nu este nici timp şi nici loc pentru unele dintre ele. Dar, câteva tot am să vă prezint pe parcursul unor mini seriale. Aveam un coleg, care era de un umor şi de o omenie ieşite din comun. Dacă trebuia să se întample ceva pe lumea asta numai lui nea Fane, că aşa îl chema, i se putea întampla. Ţin minte, că ne-a povestit într-o zi o altă păţanie hazlie şi tipic pescărească de-a dumnealui. Nea Fane, fiind un mare pasionat al pescuitului sportiv mai în fiecare zi, cand avea ocazia îl găseai pe baltă. Ne-a povestit, că într-o zi a fost pe Băneasa să dea la peşte. Până aici nimic deosebit, dar ne-a zis, că nu a prins atunci nici măcar un baboi şi asta nu ar fi fost mare pagubă, dar lângă el un garoi borţos, negru şi urât pe de-asupra avea de gând să prindă tot peştele din baltă. A stat nea Fane, cât a stat, dar nu a mai putut rabda şi după ce cu câteva minute, încercând să arunce firul unditei, unde era prinsă momeala, când a dat firul pe spate şi când să arunce, după cum am mai zis, nu mai reuşea să tragă trestia în poziţie de pescuit deoarece agăţase acul de pescuit de la capătul firului de blana unui câine, care stătea în spatele lui aşteptând probabil ceva de mancare. Trecând peste asta îl întreabă totuşi pe ţigan cu ce momeala dă la peşte de prinde aşa de mult. Ţiganul, o matahala de om se uită la nea Fane chiorâş, privindu-l cu sictir şi-i zice: La ce dau? La moţ de căcat! (scuzaţi expresia).Vă daţi seama că la apucat pe nea Fane toate damblaliie, dar uitandu-se in jur şi vazând mai mulţi garoi a tăcut şolmâlc şi a înghiţit în sec, văzându-şi mai departe de pescuitul său. La două-trei zile, pe aceeaşi baltă, în acelaşi loc, cu acelaşi vecin, se inverseaza rolurile: nea Fane prindea peşte ca la balamuc. Ţiganul nimic. Se apropie încet de nea Fane şi-l întreabă la ce dă. Atât a aşteptat nea Fane al meu: să-i răspundă ţiganului cu aceeaşi monedă. La ce dau? Tu alaltăieri dădeai la moţ de (.......) eu, acum dau la picior de furnică. Vă daţi seama privirea şi atitudinea garoiului la auzul răspunsului prompt venit din partea lui nea Fane. Mă al dracu’ zice ţiganul, cum vine asta? Vine asta exact cum a venit când tu prindeai peşte iar eu nimic şi, când te-am întrebat la ce dai mi-ai aruncat, că dai la moţ de (.......). Baftă în continuare !

Anchete

Nu pot să nu-mi amintesc de prima zi, când terminând şcoala militară am aterizat, ca să zic aşa, cu încă doi colegi în curtea IGM-ului pe atunci (Inspectoratul General al Miliţiei), unde aşteptam cu sufletul la gură, să vină cineva să ne bage-n seamă şi să ne conducă la noul loc de muncă. Clipe emoţionante, care semănau mai mult a teamă de şefi decât a primei întâlniri cu nişte grade mari. La un moment dat apare pe platou un autoturism Aro şi se opreşte chiar lângă noi. Din el coboară un plutonier (nea Dobrică fie-i ţărâna uşoară) care pe un ton milităreşte ne-a întrebat, dacă noi suntem băieţii sosiţi de la Câmpina. Răspunzându-i afirmativ ne-a zis să aşteptăm câteva momente până când va veni tovarăşul colonel Coca Nicolae, care din păcate nici dumnealui nu mai este printre noi şi ne va prelua conducându-ne către noua noastră locaţie Direcţia Cercetări Penale. Nu a dura decât câteva secunde şi a apărut colonelul, într-o ţinută militară impecabilă. Când l-am văzut că apare, după ce am fost atenţionaţi de nea Dobrică, ne-a luat aşa un fior milităresc, deoarece în şcoala militară, când vedeam un ofiţer cu grad superior trebuia să ne comportăm ca atare, adică luam poziţia de drepţi salutându-l iar dacă eram în mers, trebuia să batem pas de defilare. Vă daţi seama, că nu ştiam cum să reacţionăm, pentru că era altceva decât milităria din şcoala. Am luat poziţia de drepţi, prezentându-ne fiecare cu gradul şi numele, după care colonelul ne-a zis că este locţiitorul şefului Direcţiei Cercetări Penale şi că a fost delegat de şeful direcţiei, colonelul Scarlet Gheorghe, să ne preia şi să ne conducă la noul loc de muncă. Ne-am urcat în maşina lui nea Dobrică, care spre mirarea noastră nu avea geamuri şi după vreo jumătate de oră am ajuns în curtea interioară a unităţii susmenţionate. Atunci am simţit, că din acel moment vom deveni alţi oameni şi că viaţa noastră se va schimba total. Şi aşa a şi fost. Tovarăşul colonel, ne-a condus spre o intrare, unde ne-a întâmpinat ,,o uşă metalică” imensă şi cu vizor şi vizetă. După ce colonelul a apăsat pe un buton uşa s-a deschis şi a apărut un sergent major, puţin mai în vărstă decât noi, care s-a dat la o parte lăsându-na să ne continuăm drumul după colonel. Când am trecut de uşa aceea metalică ne-a trecut un fior rece prin tot corpul, pentru că am văzut în faţa noastră un culoar lung flancat de alte uşi metalice cu vizoare şi vizete. Acolo era arestul Direcţiei Cercetări Penale, unde aveam să aflăm mai târziu erau reţinuţi cei mai aprigi şi mai mari infractori din România, de la vestitul Spermezan la arhicunoscutul Ştefănescu-regele vinului. După ce am străbătut acel culoar, lung de aproximativ 20-25 m, am fost introduşi într-o cameră, unde erau mai multe cadre militare. Am fost prezentaţi apoi unui alt colonel, care era şeful serviciului, colonelul Iacob Costache, care ne-a urat bun venit şi care la rându-i ne-a condus într-un alt birou, unde mai era un colonel, Alecu Ioan. Acesta era şeful arestului. Numai şefi şi toţi numai colonei. Ne gândeam că ne aşteaptă viaţa lu’ Calache Chioru, dar nu a fost aşa. După săptămâni de acomodare pot spune, că chiar nu m-am aştepta ca lucrurile să apuce pe un făgaş aşa de frumos şi plin cu fel de fel de amintiri plăcute datorită colegilor, care nu-i voi uita niciodată.

Revedere

Primesc într-o zi un apel telefonic cu numar ascuns şi-mi pun întrebarea, dacă să răspund sau nu. Hai să răspund. Cine credeţi, că era? Domnu’ Nicu, asistentul medical de la DCP, care ieşind la pensie a hotărât împreună cu ceilalţi colegi, ieşiţi şi ei la pensie, să dea adunarea la un restaurant. O acţiune şi un gest nemaipomenit, având în vedere, că după încetarea raporturilo de serviciu, deci ieşirea la pensie, nu te mai bagă nimeni în seamă şi parcă eşti tratat ca pe un obiect nefolositor şi cam dus pe apa sâmbetei. Acestă mică întrunire a fost, zic eu, din punct de vedere emoţional, cine ştie să preţuiască asta, un moment pr care ar trebui să-l facem cât mai des, pentru unii dintre noi suportă mai greu această marginalizare şi asemenea reântâlniri nu fac decât să mai savurăm din când în când bucuria revederii cu cei care mai sunt în viaţă, pentru că mulţi dintre colegii noştri au ales o altă cale, fără de întoarecere. Aşa că dragi prieteni (actuali şi foşti colegi) ţin să vă mulţumesc şi pe acestă cale şi în nume personal şi în numele celorlalţi, care nu au avut timp, pentru că timpul s-a scurs şi se scurge aşa de repede, că nici nu ne-am dat seama, când ne-am trezit azi dimineaţă că aseară am avut un vis frumos. Parcă mai ieri eram, şi noi cei care acum avem peste 50-60-70 de ani, cu toţii la serviciu şi pe lângă activităţile zilnice desfăşutate mai făcea şi altfel de boroboaţe. Acele păţanii tinereşti, probabil că nu o să le uităm prea curând şi sunt fericit, cănd, întâlnindu-mă cu veghii colegi de breaslă ne mai depănăm cu sârg şi mândrie poveşti de un asemenea gen. Plăcute clipe se desfăşoară fotografic prin faţa ochilor înlăcrimaţi ai unora dintre colegi. Amintiri, totuşi plăcute în aceste momente, cu toate că la timpul de atunci s-au întâmplat şi necazuri şi de toate, dar acum, la o vârstă când timpul de gândire este mai profund, avem ocazia şi înţelepciunea bătrâneţii, să le trecem cu vederea, pentru că nu luăm nimic cu noi pe lumea cealaltă. De ce să nu privim şi realitatea existenţei umane, pentru că naşterea este primul semn că ne îndreptăm de la primele clipe ale vieţii spre capătul opus acestei. Nu dau definiţia acestei ecuaţii, pentru că nu-i un cuvânt, care să ne facă plăcere. Am reîntâlnit foşti colegi, care mai ieri au fost şefi, subalterni, dar care sincer să fiu, i-am întâmpinat cu bucurie şi mult respect. Probabil că mulţi nu şi-au dat seama, de pensionari vorbesc, că parcă mai ieri ne ciondăneam prin birouri şi pe holurile instituţiei şi toate astea, mecanic vorbind, le făceam pentru ca treburile, pentru care eram plătiţi să meargă bine şi să nu dăm ocazia altora să ne arate cu degetul (la modul negativ vorbind). Să trăiţi mulţi ani şi voi şi familiile voastre!

Bun venit!

Acest blog este destinat si va reprezenta o punte de legatura intre fostele si actualele cadre active si in rezerva ale Directiei Cercetari Penale. Numai asa mai putem tine legatura intre noi. Va astept cu propuneri, sugestii si ca sa ne convingem, ca inca mai existam, sa luam legatura unii cu altii. Sa traiti!